O sticlă de vin îți povestește despre anul de recoltă, soi, regiunea de proveniență. Dar ce nu spune eticheta vinului? Nimic despre oameni, valori, tradiție, istorie și încă o mulțime de vorbe pe care, din păcate, le vedem atât de des scrise încât se golesc de conținut, pentru că le lipsește contextul real, cel în care aceste cuvinte își (re)câștigă greutatea. Nimic despre cei care au fost acolo, despre cei care au plecat (în altă parte sau dintre noi), dintre cei care se încăpățânează să reziste sau despre cei care ajută o regiune să renască.
Eticheta, primul nivel de lectură
Conform legii, eticheta trebuie să conțină câteva informații esențiale:
– Tipul vinului (sec/demisec/dulce)
– concentrația alcoolică (în procente)
– volumul sticlei
– Origine / treaptă de calitate: (ex.: România / regiune / DOC/IG )
– Producător / îmbuteliator
– Alergeni (sulfiți sau altele, dacă e cazul)
– Mențiune energetică (kJ/kcal per 100ml)
Mai recent, au devenit indispensabile codul de bare, semnul SGR și, deseori, un cod QR care te trimite spre fișa tehnică a vinului (lista completă de ingrediente) sau spre povestea cramei. Și nu, nu este nevoie de un termen de valabilitate al vinului, deși este un produs alimentar: compromisul a fost să fie trecută data îmbutelierii lotului.
Toate mențiunile obligatorii trebuie înscrise pe eticheta principală – este motivul pentru care deseori, când pe sticlă domnesc o divă, un zeu, un animăluț simpatic sau pictura unui artist consacrat, pe ceea ce numim îndeobște „contra-etichetă” apare înscrisul „etichetă principală”.
Ce nu spune eticheta vinului – și nu va spune niciodată
Deja, să pui toate aceste informații pe sticlă, cu „un corp de literă lizibil”, cum cere legea, este un efort considerabil, dacă mai încerci să adaugi o recomandare culinară sau o ocazie de consum, deja ai aglomerat spațiul.
Toată viața vinului se află, însă, în altă parte. Ceea ce îți ajunge în pahar îți va spune o poveste prin gust și arome, este adevărat, însă una incompletă. Pe etichetă nu găsești îngrijorarea cu care podgoreanul privește cerul senin, atunci când seceta amenință să-i ia toate roadele. Sau orele de documentare încercând să înțeleagă dacă sistemele antigrindină îl ajută sau nu.
Nu se simt pe etichetă nopțile nedormite, în care iese pe câmp de la ora 3, ca să ajungă strugurii în cramă pe răcoare și să își păstreze aroma – deși asta se mai poate simți în pahar. Nu se simte însă, niciodată, rosătura până la sânge dintre degetul mare și arătător, atunci când tai via în verde sau când culegi.
Nu găsiți pe etichetă despărțirea de oamenii care au contribuit la nașterea sau la consacrarea unei crame, și nici sudura indestructibilă a echipelor care lucrează împreună de mai mult de un deceniu-două. Severitatea tandră a părinților care își pregătesc copiii să le preia crama. Greutatea unei istorii de secole, al cărei continuator ești, și trebuie să o faci la standarde înalte. Lacrimile de bucurie când vinul iese exact așa cum ți l-ai dorit.
Locuri, oameni, fapte
Ca să începi să înțelegi vinul cu adevărat, cel mai mult te ajută vizitele la crame. Uneori și cele la festivalurile de vin, dar doar dacă ajungi la prima oră, înainte să se aglomereze, ca să poți să auzi povestea completă, spusă direct de cel care a făcut vinul.
La cramă, însă, înțelegi mult mai mult. Înțelegi drumul prăfuit, kilometrii pe care toți oamenii din cramă îi parcurg în fiecare dimineață și seară, de la și spre casele lor. Înțelegi rolul cramei în viața comunității sale. Înțelegi ce om este proprietarul din felul în care îl privesc și i se adresează angajații.
Vezi curățenia de farmacie din cramă, dimensiunea – de la garaj la mică rafinărie, guști vinul din butoaie și îl compari în minte cu ce ai gustat din sticlă, și, cel mai important, descoperi vinul în aerul său nativ.
Dusă la extrem, povestea este cea a vinurilor de pe pantele din Santorini: gustate în aerul lor înfierbântat și mineralizat de solul vulcanic și plin de accentul sărat al mării, aveau cu totul alt impact decât aceleași vinuri, cumpărate și redescoperite în sufrageria de acasă. Diferența nu este mereu la fel de mare dar (aici trebuie să ne credeți pe cuvânt) nicăieri nu are vinul același gust ca la el acasă. Și, dacă mai este însoțit și de câteva îmbucături de-ale locului, este cu atât mai relevant.
Și multe dintre lucrurile pe care nu le spune eticheta despre vin pot fi povestite, pe îndelete, la degustarea din cramă. Acolo descoperi omul din spate. Și începi să înțelegi ce principii are, ce îl mână în luptă, ce ar vrea să transmită prin vinurile lui, ce set valori are, pe care le impune locului și pe care le păstrează pentru el și cu se transmite asta în fiecare pahar.
Mai multe indicii despre „ce nu spune eticheta vinului”
Nu putem (încă) să vă luăm de mână și să vă ducem din cramă în cramă. Dar avem câteva recomandări pentru cei care nu au urmărit până acum canalul YouTube Wines of Romania.
Ascultați vocea lui Paul Badea când vorbește despre „prelungirea tradiției lui Guy de a face vin, amprenta pe care el și-a pus-o pe această tradiție și(…) cu respect pentru tradiția asta grea și mare pe care o avem să ne punem și noi amprenta pe ce înseamnă viitor”. Întregul episod este plin de povești despre generații, tradiție, istorie, despre noul început al vinului românesc, primele cupaje premium – un crâmpei de viață de familie relevant pentru tot ce găsim astăzi în pahare.
Sau surprindeți privirea lui Constantin Duluțe către fiica sa, Crina, când spune că „un business în lumea vinului este un business de suflet, atunci când este în familie, este de două ori de suflet, atât pentru a produce vin dar, în același timp, și pentru a transmite familiei ceea ce ai făcut și ce lași în continuare”. Sau privirea Crinei, când adaugă „și responsabilitățile pe care le lași, și standardul”.
Sau tonul doamnelor Cristiana și Andreea Stoica, vorbind despre (stră)bunica Amelia, despre vinul pe care i l-au dedicat, despre familie și strugurii Drăgășanilor, într-un episod special de 8 martie.
Sau intrați în detalii despre istoria familiei și a locului într-un reportaj de la cramă.
Descoperiți emoția pe care o lasă să se strecoare Luchi Georgescu în vorbele sale atunci când vorbește despre echipă și despre istoria locului, în curtea Beciului Domnesc. Și ascultați confesiunea făcută de Zoe Ghiuri despre ce a însemnat Crama Rasova pe plan personal: „Crama este templul meu, locul unde m-am reinventat”.
Sau observați privirea lui Claudiu Necșulescu, povestind despre Jidvei, despre părinții săi și despre fiicele sale, Ana și Maria, care duc povestea mai departe.
Concluzii?
Admiri culoarea vinului, îl miroși, îl guști, îl treci peste toate papilele, pe obraji și sub limbă, înghiți un pic, apoi mai mult, îl vorbești cu ceilalți, îl evaluezi, apoi decizi dacă mai cumperi o sticlă.
Departe de viața din spatele vinului, este corect și simplu așa. Cu cât știi mai multe, însă, cu atât e mai greu, de fapt. Și, totuși, cu atât mai frumos. Când afli despre vara în care au murit 80% dintre struguri și doar o ploaie scurtă de toamnă a mai salvat câțiva, dar vinul a ieșit minunat, nu te mai uiți la cei 5 lei pe care trebuie să îi dai în plus pe sticlă.
Când știi cât investește acel producător în muzicieni, în artiști, în teatru sau film, în școli și burse, în dezvoltarea profesională a angajaților, în reprezentarea vinului românesc în afara țării, vinul acela are alt gust.
Și acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care NU ți le spune eticheta de vin. Spune-ne povestea pe care ai aflat-o tu sau ce alte lucruri nu se spun pe etichetă, pe rețelele de social media. Ne găsești pe LinkedIn, Instagram, Facebook sau YouTube.
